Tumultul mării

Iubesc marea. Ador să stau pe plajă, să inspir aerul sărat și să privesc cum se sparg valurile de țărm, spuma albă îmbrățișând nisipul și risipindu-se pe plajă, printre scoici, pentru ca apoi să se retragă de la mal. Însă valurile revin cu și mai mare forță, iar procesul se repetă. Totul este de o frumusețe ieșită din comun. Plin de forță. Aproape sălbatic. Îi invidiez pe acei pescăruși care zboară nestingheriți deasupra mării, purtați de aripile lor imaculate și de briză. Mă întreb oare ce-or gândi când se află în înaltul cerului și ne văd pe noi, oamenii, cum stăm pe mal și contemplăm marea și norii pufoși ce se deplasează cu repeziciune spre zenit. Poate de-aia par că râd mereu, îi amuzăm cu mersul nostru biped și incapacitatea noastră de a zbura. 

Linia orizontului este înșelătoare când te afli pe plajă. Imensitatea albastră a cerului se întrepătrunde cu valurile învolburate din largul mării și uneori îți este aproape imposibil să-ți dai seama unde se termină una și începe cealaltă. Dar așa este marea, plină de mister. Glasul ei te cheamă, te ademenește să intri în mrejele ei unduitoare din care nu mai poți să scapi. Te determină să te gândești la viața ta, la realizările tale, la decepțiile pe care - inevitabil - le ai, la aspirațiile și dorințele tale cele mai ascunse. Marea îți ascultă confesiunile fără să te judece. Iar problemele pe care le ai își găsesc rezolvarea mai repede decât ai spune „psihoterapeut”.

Seara, nisipul fin păstrează căldura acumulată pe timpul zilei de la razele Soarelui. Mă plimb desculță pe malul mării, ocazional oprindu-mă să mai adun câte o scoică sidefie sau pietricele șlefuite de valuri. Tu ești lângă mine și mă ții de mână. Îmi place că am ajuns să devenim prea familiari unul cu celălalt pentru a simți nevoia să umplem tăcerea dintre noi. Pur și simplu ascult împreună cu tine marea și admir apusul. Am tânjit toată viața mea după pacea pe care o simt în acest moment, chiar dacă marea este agitată și briza bate mai tare decât de obicei. Sunt extrem de recunoscătoare să te am pe tine, omniprezent în viața mea. Cel care mă face să râd până simt că mă sufoc. Umărul pe care pot plânge. Chipul alături de care mă trezesc și ultimul lucru pe care îl văd noaptea, înainte să adorm. Trăiam într-o stare de amorțeală până să apari tu. Credeam că totul era bine. De-abia când am aflat ce înseamnă să simți că trăiești clipă de clipă, cu inima batându-ți în piept și plămânii umplându-se de oxigen la fiecare respirație, mi-am permis să distrug pseudo-viața pe care o duceam și să mă bucur de fericire și dragoste cu adevărat. Alături de tine.

Te uiți la mine cu o privire electrizantă, ochii tăi verde închis, precum două bucăți de obsidian, aproape că-mi pătrund până în adâncul sufletului. Realizez că a venit vremea să pleci, iar asta mă întristează foarte mult.

- O să-mi fie dor de tine, îți mărturisesc cu voce gâtuită. Îmi las privirea în jos, cu ochii în lacrimi.

- Nu mai mult decât îmi va fi mie dor de tine. Te rog, uită-te la mine. Te apropii și îmi ridici bărbia cu degetul tău mare și arătător. Nu știu când, nu știu cum, dar îți promit că ne vom revedea. De fiecare dată când vrei să fiu cu tine, doar vino pe plajă și privește tumultul mării. Iar când briza te va îmbrățișa, să știi că acela sunt de fapt eu, cel care îți răspunde la chemare.

Te strâng tare în brațe și îmi depui un sărut pe frunte. Apoi pleci. O secundă mă țineai în brațele tale puternice, iar în cealaltă dispari. Parfumul tău îmi persistă pe haine. Încă simt buzele tale moi pe fruntea mea. Dar tu nu mai ești. Am rămas singură.

Așa că mă plimb pe malul mării și ascult tumultul ei. Tălpile mele desculțe se afundă în nisip, dar reușesc mereu să le scot și să merg mai departe. Te aștept. Știu că vei apărea din nou în viața mea la momentul potrivit. Până atunci îmbrățișez briza, cum m-ai învățat.