Fapt semi-interesant despre mine: genul meu preferat de cărți este cel fantasy. Asta îseamnă că dacă am de ales între o poveste cu magie, bestii fantastice și bătălii cu săbii și o poveste cu oameni obișnuiți, o voi alege pe prima. Dar uneori îmi place să mai testez și alte genuri, poate chiar autori care să nu fie occidentali. Astfel am dat de Haruki Murakami, un autor japonez destul de popular, pe care l-am descoperit prin liceu și m-a încântat cu cărțile lui, deși nu mă așteptam. Pădurea Norvegiană rămâne preferata mea, pe de-o parte pentru că poartă titlul unei melodii superbe a celor de la Beatles, iar pe de altă parte pentru că povestea spusă între paginile cărții este de o simplitate și o sensibilitate de admirat.
Sunt unele romane care cer puțină răbdare din partea cititorului, debutând cumva greoi și cerând perseverență în lectura primelor câteva zeci de pagini, până acțiunea prinde și simți că nu poți să mai lași din mână până termini cartea. Din fericire, Murakami începe Pădurea Norvegiană în forță, piesa care dă și titlul romanului fiind ascultată de naratorul și personajul principal, Toru Watanabe, care este în așteptarea mesajului de desfacere a centurii de siguranță după ce a atreizat cu avionul în Germania. La fel cum madlena ofereau un flash-back în seria de romane clasice a lui Marcel Proust, primele acorduri ale cântecului „Pădurea Norvegiană” îi aduc aminte eroului de întâmplările care i-au marcat viața. Și de aici încolo, vreme de câteva sute de pagini, vom vedea lumea din perspectiva adolescetului timid Toru, care se transformă în bărbat.
Peisajele descrise cu măiestrie de Murakami, pulsul orașului Tokyo și decorul liniștitor al pădurilor fac deliciul cărții. Dialogurile sunt încântătoare și ne arată o altă față a personajelor cu care interacționează Toru, căci de multe ori ceea ce se transmite verbal nu reprezintă același lucru cu limbajul paraverbal interpretat de el. Aerul misterios al interesului amoros principal, frumoasa Naoko, oferă puțin o senzație stranie intregii povești, dar captivează peste măsură. Tonul cărții este destul de sumbru, chiar cinic pe alocuri, iar povestea fierbe la foc mărunt. Nu pot să povestesc prea multe despre acțiunea cărții, căci merită să fie descoperită de voi pagină cu pagină, povestea în sine nu revoluționează literatura, dar felul în care ne este prezentată de narator aduce un plus de originalitate și tocmai acolo este și punctul forte al cărții.
Proza asiatică e cu totul diferită față de proza occidentală, Pădurea Norvegiană fiind o carte lentă, care se centrează mai mult pe personaje decât pe acțiune. Chiar dacă planează un aer depresiv asupra lui Toru și ale oamenilor importanți din viața sa, la final cartea ne prezintă posibilitatea existenței unei lumini la capătul tunelului. Romanul e ciudat, dar frumos și scris cu o simplitate poetică. Nu se compară cu nimic din ceea ce am citit până acum și recomand cartea celor care își doresc să fie surprinși și încântați de o poveste de dragoste, o poveste dedicată destinului, alegerilor pe care le luăm și muzicii vechi, ascultată cu prietenii în timp ce fumezi o țigară și conversezi despre cărți, filme și viață.
Citat:
Nici adevărul, nici sincetitatea, nici forța, nici blândețea, nimic, absolut nimic nu poate atenua durerea, tot ce ne rămâne de făcut este să luăm lucrurile până la capăt și să încercăm să învățăm ceva, chiar dacă știm că ceea ce învățăm nu ne va fi de niciun folos.
Titlu original: Noruwei no mori
Autor: Haruki Murakami
Editura românească: Polirom
Traducere: Angela Hondru
Nr. pagini: 360
Apariţie: 2011
Notă: ***** (din 5)
Melodie: The Beatles - Norwegian Wood
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu