Recenzie ”Dune” de Frank Herbert

Deși am mai citit SF-uri la viața mea, abia de curând am reușit să pun mâna pe un clasic al genului, și anume Dune de Frank Herbert. Am auzit multe despre Arrakis, planeta deșert, și viermii de nisip ce viețuiesc pe ea, un fel de prezentare apocaliptică a planetei noastre dacă nu vom învăța cu toții să ducem o viață ce va proteja clima, fauna și flora Pământului pentru generațiile ce vor urma. După ce am terminat de citit romanul, mi-am dat seama că lumea și personajele create de Herbert își merită cu prisosință laudele, căci de mult n-am mai avut ocazia să lecturez o carte așa de clar și frumos scrisă, cu personaje și intrigă bine construite, care deși este un „monstru” de peste 800 de pagini, aproape că nu simți când le parcurgi.  

Pentru o carte SF, Dune este plină de intrigi politice, asasinate și influențe religioase. Acțiunea se petrece într-un viitor în care oamenii au cucerit spațiul, iar tehnologia este interzisă. Oamenii și-au dezvoltat abilitățile fizice și mintale datorită mirodeniei, găsită doar pe planeta Arrakis. Puternicul ordin matriarhal Bene Gesserit urmărește protejarea și evoluția rasei umane, realizând un program genetic secret care speră că-l va forma într-o zi pe Kwisatz Haderach, un bărbat cu puteri mintale extraordinare. Doamna Jessica face parte din Bene Gesserit și l-a născut pe Paul Atreides, cel pe care l-a educat și pregătit intens cu speranța să devină Kwisatz Haderach. Tatăl lui Paul, Ducele Leto Atreides, este nevoit să părăsească planeta nativă și să se mute cu familia pe Arrakis, datorită unui complot pus la cale în secret de Împărat și Casa Harkonnen ce urmărește dizolvarea întregului neam Atreides. Și aici am încercat să rezum doar în câteva fraze o poveste foarte complexă, pe care nu mă feresc să o asemăn cu Urzeala Tronurilor  de Martin, doar că acțiunea se desfășoară în spațiu și în loc de dragoni avem viermi uriași. 

Personajul principal, Paul Atreides, ajunge să fie un fel de Mesia printre fremeni, populația locală care trăiește în deșertul de pe Arrakis. Luându-și numele de Muad'Dib (o rozătoare mică ce reușește să trăiască în deșertul arrakian cu puțină apă), el reușește împreună cu fremenii să lupte contra intrigilor politice și încearcă să transforme Arrakis-ul într-un loc propice vieții. Fiind pregătit întreaga sa viață pentru rolul de conducător, adolescentul Paul ia decizii mature și dă dovadă de o inteligență și un control mintal peste măsură. Evoluția sa de-a lungul cărții m-a fascinat și înspăimântat totodată, căci pentru a-și asuma rolul de fremen adevărat, de Muad'Dib, Paul este nevoit să treacă printr-un antrenament dificil, care îi schimbă percepția despre lume și îl determină să sacrifice dorințe personale pentru binele suprem. Doamna Jessica urmărește evoluția fiului ei și îl îndrumă îndeaproape, ajutându-l să rămână cu picioarele pe pământ atunci când dă de gustul puterii de care se bucură printre fremeni.

Dune este scrisă în anii '60 și problemele ecologice pe care le ridică sunt valabile chiar și în zilele noastre, planeta Arrakis cu viermii ei de nisip și fără pic de apă fiind aproape vie în mintea cititorului. Rezistența fremenilor în condițiile dure din deșert demonstrează cât de inventivă poate fi rasa umană pentru a supraviețui într-un climat neprielnic vieții. Visul suprem al acestora este de a avea o planetă unde apa să nu fie atât de greu de găsit, plantele să umple cu verde suprafața Arrakis-ului și dunele de nisip să fie înlocuite cu sate și așezări.

Urmează să expun o opinie destul de controversată, privitoare la opera lui Herbert. Problema pe care am avut-o cu Dune a fost reprezentată de portretizarea femeilor, personajele feminine fiind mult mai puține ca cele masculine: ele se ocupă cu activități domestice, bărbații fiind cei aflați în funcții de conducere. Ordinul religios Bene Gesserit, deși format din femei, n-are dorința de a aduce un Kwisatz Haderach de gen feminin, ci dorește să ajute bărbații aflați la putere aducând un alt bărbat în rândul lor. Nu mă consider ca fiind o feministă extremă, sunt doar de acord cu egalitatea între sexe și cred că n-ar fi fost rău ca personajele din această carte să fie puțin mai diverse din punctul de vedere al genurilor. De asemenea, tendința lui Herbert de a spune ce li se întâmplă anumitor personaje, în loc de a arăta propriu-zis scenele m-a rupt puțin din lectură, precum perioada pe care Paul și Jessica o petrec printre fremeni și care nu ne este prezentată în Dune, povestea trecând direct la o scenă care are loc la doi ani după aceea. Probabil dacă aș fi citit cartea în liceu, nu aș fi fost așa de critică, dar mi-am format un gust pentru lectură care nu poate trece cu vederea astfel de amănunte.

În concluzie, Dune este o carte care ar trebui citită de toată lumea, indiferent dacă sunteți fani ai genului sau nu. Este un soft science-fiction care este accesibil, are personaje interesante și o poveste care te captivează încă de la primele rânduri. Mereu actual, romanul te determină să pui întrebări cu privire la cât de bine ne protejăm noi planeta în acest moment și cât de importată este religia în formarea unei civilizații.

Citat: 

Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămane doar eu.

Date tehnice:
Titlu original: Dune
Autor: Frank Herbert
Editura românească: Nemira
Traducere: Ion Doru Brana
Nr. pagini: 816
Apariţie: 2012
Notă: **** (din 5)